Costul de oportunitate

De ce „costul de oportunitate” nu poate fi niciodată „zero”...

„Dacă resursele ar fi nelimitate..., costul de oportunitate ar fi zero".

De la manuale de liceu până la manuale universitare cu pretenţii, costul de oportunitate apare drept implicaţie esenţială a „rarităţii resurselor", condiţia sub dictatul căreia se desfăşoară viaţa omului. Astfel, probabil dintr-un nefast impuls de imitaţie didactică, autorii de manuale repetă aproape circular: „în absenţa rarităţii resurselor, costul de oportunitate este zero". Cu această concluzie fantezistă voi căuta să mă „lupt" în articolul de faţă. Scopul implicit al analizei este acela de a demonstra că fenomenul costului de oportunitate este derivaţia universală şi imuabilă a existenţei umane, a acţiunii umane, nu a rarităţii resurselor.

În primul rând, postulatul „rarităţii", imuabil şi definitoriu pentru universul fizic al existenţei umane, ar fi făcut nenecesar orice exerciţiu de genul „dar dacă resursele ar fi nelimitate?". Aceasta deoarece forţa teoriei economice stă tocmai în realismul ei, în păstrarea raţionamentelor ei definitorii cu „picioarele pe pământ". „Scientia" economică nu poate confirma cu ipoteze decupate din nirvane şi lipite pe fruntea unui imaginar „homo economicus". Ne vom ocupa, sperăm, în analize ulterioare şi de alte astfel de nirvane, cum ar fi de pildă „modelele" economice ale „echilibrului general", ale „concurenţei perfecte" şi „optimului paretian" etc., care - dincolo de versificaţii aşa-zis academice, seamănă mai degrabă confuzie decât înţelegere a realităţii economice.

În al doilea rând, deducerea costului de oportunitate din condiţia rarităţii resurselor ajunge subtil să pervertească adevărata natură a fenomenului economic al costului ale cărei rădăcini trebuie căutate la nivelul acţiunii umane, la nivelul alegerilor pe care existenţa umană le presupune....