Cerere și ofertă

Cerere și ofertă

Cererea și oferta este un model economic din teoria economică dezvoltat de Antoine Augustin Cournot, publicat în 1838. În 1868 Alfred Marshall a încercat să utilizeze acest model pentru a explica economiile competitive și a face predicții asupra prețului și a cantității de bunuri produse.

Cerere

Cererea reprezintă nevoile de bunuri si servicii care se satisfac prin intermediul pietei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă , în același timp, cantitatea de bunuri si servicii cerute, la un moment dar, la prețurile existente, considerând date veniturile și preferințele cumpărătorilor. Cererea poate fi

• individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul;
• totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;
• agregată sau globală care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor și la toate bunurile și serviciile existente; aceasta se exprimă în forma bănească, fiind astfel posibile măsurarea și compararea.

Cererea, ca volum, structura și nivel al cerințelor de consum, se schimbă de la o perioadă sau alta, având, deci, un caracter dinamic. Principalii factori de care depinde dinamica cererii sunt: nevoile, venitul si prețul. Relația dintre cheltuielile de consum și venit a fost analizată în sec al XIX-lea pentru prima dată, de către E.Engel și poartă denumirea de "curba lui Engel". Cercetând bugetele de familie din mai multe țări, acesta a desprins concluzia potrivit căreia importanța relativă a diferitelor cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică diferit. Astfel, s-a observat, că atunci când venitul crește, ponderea cheltuielilor pentru alimente scade, ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte și locuință este relativ constantă, iar ponderea cheltuielilor pentru servicii (educație, cultură etc.) crește. Cererea se află în raport invers proporțional fata de preț: când prețul crește, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea de cumpărare se micșorează; când prețul scade, cererea crește.

Productivitatea Factorilor De Productie

Productivitatea Factorilor De Productie

  Expresia sintetica a eficientei utilizarii factorilor de productie este productivitatea, rodnicia sau randamentul factorilor de productie. Aceasta poate fi determinata la nivel de firma, ramura economica si economie nationala.

          Cat de mare este rodnicia, randamentul factorilor de productie, se apreciaza cu ajutorul nivelului productivitatii.

          Nivelul productivitatii se determina ca un raport intre rezultatele obtinute de producator (productia) si efectele depuse pentru a obtine aceste rezultate (cantitatea de factori de productie utilizati).

          Astfel, W = Q/F

          W – Nivelul productivitatii

          Q – Volumul bunurilor economice produse, exprimat, dupa caz, in unitati fizice (kg, m, bucati, etc.) sau unitati monetare (lei, dolari, euro, etc.), ca valoare a productiei.

          F – Factorul (factorii) de productie utilizat(i), exprimat si el, dupa caz, in unitati fizice sau monetare ca valoare.

          O productivitate mai mare are o importanta economica deosebita, pentru ca astfel:

          – se reduce costul total mediu

          – este atenuata tensiunea dintre nevoi si resurse

          – se mareste competitivitatea produselor

          – se poate mari salariul fara a genera inflatie

          – se pot diminua preturile si se poate mari salariul real

          – se asigura cresterea bunastarii, a standardului de viata

          In teoria si practica economica contemporana sunt consacrate doua forme de determinare si analiza a acesteia: productivitatea partiala si globala.

          Productivitatea partiala reflecta productivitatea obtinuta prin utilizarea unui singur factor de productie, acest fiind considerat ca aflandu-se la baza activitatii respective.

          - Productivitatea partiala medie: Wx = Q/L

          - Productivitatea partiala marginala: Wmgx = ΔQ/ΔL

Costul de oportunitate

De ce „costul de oportunitate” nu poate fi niciodată „zero”...

„Dacă resursele ar fi nelimitate..., costul de oportunitate ar fi zero".

De la manuale de liceu până la manuale universitare cu pretenţii, costul de oportunitate apare drept implicaţie esenţială a „rarităţii resurselor", condiţia sub dictatul căreia se desfăşoară viaţa omului. Astfel, probabil dintr-un nefast impuls de imitaţie didactică, autorii de manuale repetă aproape circular: „în absenţa rarităţii resurselor, costul de oportunitate este zero". Cu această concluzie fantezistă voi căuta să mă „lupt" în articolul de faţă. Scopul implicit al analizei este acela de a demonstra că fenomenul costului de oportunitate este derivaţia universală şi imuabilă a existenţei umane, a acţiunii umane, nu a rarităţii resurselor.

În primul rând, postulatul „rarităţii", imuabil şi definitoriu pentru universul fizic al existenţei umane, ar fi făcut nenecesar orice exerciţiu de genul „dar dacă resursele ar fi nelimitate?". Aceasta deoarece forţa teoriei economice stă tocmai în realismul ei, în păstrarea raţionamentelor ei definitorii cu „picioarele pe pământ". „Scientia" economică nu poate confirma cu ipoteze decupate din nirvane şi lipite pe fruntea unui imaginar „homo economicus". Ne vom ocupa, sperăm, în analize ulterioare şi de alte astfel de nirvane, cum ar fi de pildă „modelele" economice ale „echilibrului general", ale „concurenţei perfecte" şi „optimului paretian" etc., care - dincolo de versificaţii aşa-zis academice, seamănă mai degrabă confuzie decât înţelegere a realităţii economice.

În al doilea rând, deducerea costului de oportunitate din condiţia rarităţii resurselor ajunge subtil să pervertească adevărata natură a fenomenului economic al costului ale cărei rădăcini trebuie căutate la nivelul acţiunii umane, la nivelul alegerilor pe care existenţa umană le presupune....